Este gresit…

E greșit să trăiești cu amintirile. Le păstrezi acolo undeva, revii din când în când ca să înțelegi unele lucruri, chiar ți-e dor uneori, dar nu trăiești cu ele. Altfel riști să rămâi blocat în trecut, riști să uiți cine ți-e alături acum, riști să lași deoparte lumea ta și să trăiești lumea cuiva care deja nu mai este alături. Dar e greșit și să uiți. Nu ai cum să uiți ceva care te-a marcat, nu ai cum să uiți un sărut, o îmbrățișare, pe cineva din viața ta. Calea perfectă e cea de mijloc: ții minte, dar nu transformi ceea ce ții minte într-un scop. Anume acest moment diferențiază femeia de bărbat. Femeile trăiesc cu amintirile. Bărbații cu ceea ce au uitat.Trecutul unei femei e suma tuturor amintirilor pe care le-a trăit alături de anumiți bărbați. Unele amintiri sunt mai puternice, altele pur și simplu sunt. Ea nu poate pur și simplu să uite, ea nu poate pune deoparte ceea ce a simțit, a iubit și pentru care a lăsat orice altceva. De asta femeia din prezent e suma tuturor emoțiilor sincere trăite în trecut. E suma tuturor celor pe care i-a întâlnit și care au lăsat o urmă în inima ei. Femeia vede în amintire o reflecție a ei.Bărbații trăiesc cu ceea ce au uitat. Pentru ei nu atât amintirile fericite sunt importante, cât cele pe care au vrut să le arunce cât mai departe de inimă. Apoi au revenit și au înțeles cât de mult a contat acel sărut sau acea femeie. Apoi au vrut înapoi. În acel moment de refuz și de înțelegere bărbații percep cu totul alte lucruri și își dau seama ce contează cu adevărat pentru ei. Bărbații uită intenționat și apoi sunt nevoiți să readucă în inima lor un sentiment puternic.Femeile trăiesc cu…………… amintirile.Bărbații cu…….. ceea ce au uitat.Suntem poate programaţi să-i învăţăm pe alţii. Îi învăţăm despre dragoste, despre cum să aibă ceva mai bun, despre viaţă şi despre fericire. Îi învăţăm despre ziua de ieri şi despre ziua de mâine.Căutăm să explicăm, cuibărindu-ne sub masca unor experţi, că iubirea e aşa şi nu altfel şi că, dacă vor proceda într-un anumit mod, va fi mult mai bine.Dar ce putem şti noi despre viaţa altora, când viaţa noastră se rupe în două la fiecare furtună? Pe cine putem învăţa despre relaţii și iubire, când relaţia în care suntem scârţâie şi omul de alături e gata să plece?Construim prea mult în vieţile altora. Construim pentru alţii. Contruim destine, lumi, castele în sufletele lor şi rămânem la rândul nostru goi. Ştim ce şi cum exact până în momentul când acest „ce” şi acest „cum” ne priveşte pe noi.Ne-am dezvăţat să construim dragostea, pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, vorbă cu vorbă, gest cu gest. Da, da, dragostea nu este un sentiment care vine şi rămâne pentru toată viaţa. Omul de alături are nevoie de încredere, de susţinere şi înţelegere, de dovezi.Până şi noi ne-am simţi inutili în această relație, dacă celălalt nu ar avea încredere în noi, nu-i așa?Suntem prea grăbiţi să punem capăt unei relaţii în care suntem, fără a ne da seama că poate această relaţie și este rostul întregii vieţi. Ne lipsește dorinţa de a construi împreună. Dovezi de încredere, gesturi firești, greutăți depășite în doi… nici nu vom observa cum toate lucrurile se aranjează. Totul va veni de la sine.Nu ne vom forţa, nu vom căuta să-i învăţăm pe alţii, nu ne vom refugia în expresii fără sens. Vom fi noi, naturali şi plini de viaţă, dornici să oferim şi să iubim mai mult.Construim atât de mult în viaţa altora şi atât de puţin în relaţiile în care suntem. Din păcate. Ce-ar fi dacă am construi mai mult pentru sufletul nostru, pentru gândurile noastre, pentru relația și pentru omul la care ținem?